Academia de Studii Economice, Bucureşti
Gazprom
Noua armă a Rusiei
2009
Cuprins
1. Introducere
2. Prezentarea istoricului pe etape
3. Triunghiul energetic Rusia – Ucraina – UE
4. Rusia trebuie luată în calcul ca jucator economic global
5. Rusia opreşte gazele Europei cu mana Ucrainei
6. Concluzii
7. Bibliografie
NOTA !
Materialul este redactat la nivelul anului 2009, conform realitatilor in vigoare la acel moment. Intre timp situatia din estul extrem european s-a schimbat substantial si unele date pot sa fie depasite. Dar esenta celor petrecute pana la momentul redactarii materialului ramane aceeasi si explica tocmai respectivele schimbari.
1. Introducere
“Gazpromul reprezintă obiectul unor temeri atât de mari, Gazpromul este atât de admirat, încât pare ca nici nu mai ramâne timp pentru a vedea cum este organizat şi ce anume conţine. Ce este, un mecanism sau un organism? În ce stare se află în prezent aceasta puternică armă rusească fabricată de Beria şi Hruşciov, utilizată de Brejnev şi Kosîghin, pe care Cernomîrdin şi Viahirev i-au transmis-o integral lui Putin? Oare nu a ruginit? Este oare atât de periculoasă? În fine, se poate oare desface în bucaţi, pentru a obţine răspunsul la aceste întrebari?” – Gazprom. Noua armă a Rusiei, Valeri Paniuskin, Mihail Zigar
Pe parcursul anilor, relaţiilor economice din ţarile industriilor de gaze naturale nu numai ca a supravieţuit un singur central, dar a şi devenit un pilon esenţial al economiei naţionale. Odată cu puternice existenţe industriale, care include mai multe sute de companii in ultimii cinci - şapte ani în industrie s-a format un puternic complex comercial compus din companii pentru a pune în aplicare pieţe interne de gaz (Mezhregiongaz) şi străine (Gazexport), precum şi bancare şi financiare complexe. Aceasta din urmă include un grup de bănci, companii de asigurări «SOGAZ», fonduri pentru pensii de stat «Gazfond», companii de leasing «Energogazlizing», precum şi o serie de societăţi de investiţii. Toate sunt filiale ale RAO Gazprom.
Dealungul acestei lucrari vom incerca sa raspundem la cât mai multe întrebari cu privire la ceea ce reprezintă de fapt Gazprom. Vom începe printr-un scurt istoric pentru prezenta evoluţia companiei înca de la infiinţare.
2. Prezentarea istoricului pe etape:
1989-1992:
Secţionarea industriei de gaz sovietic a fost creată în 1943. Mari rezerve de gaze naturale descoperite în Siberia, Ural şi Volga, în anii 1970 şi 1980, au permis Uniunii Sovietice sa devină un important producător de gaz. Gazele naturale, de dezvoltare, şi de distribuţie au fost centralizate de stat într-un minister.
În iulie 1989 preşedintele Mihail Gorbaciov a fuzionat ministerele de resurse pentru petrol şi gaze, ca parte a reformelor economice, într-o singură industrie, Ministerul de industria petrolului şi gazelor naturale din Federaţia Rusă. O reformă a industriei gazelor naturale a fost introdusă la începutul anilor 1990, chiar înainte de destramarea URSS - ului. În septembrie 1990, consiliul Gazprom a discutat transformarea companiei într-o societate pe acţiuni.
În 1991-1992 au avut loc discuţii între Rusia, Ucraina şi Belarus peste crearea unei societaţi tripartit pe acţiuni cu toate cele trei state acţionare. Planul, însa, a fost abandonat în iunie 1992, şi Gazprom a devenit o companie de stat.
În noiembrie 1992, Gazprom a devenit o societate pe acţiuni (rusă: OAO), şi ea a fost privatizată parţial ca o singură unitate. Gazprom a fost privatizată în 1994, cu statul care deţine 40 la sută din acţiuni, 15 la sută au fost vândute muncitorilor şi management la preţuri preferenţiale. Conducerea Gazprom a fost capabilă să menţină sub control privatizarea şi să se asigure că vânzările de acţiuni au avut loc la licitaţii închise, cu companii privilegiate. Conducătorii privatizărilor au fost Viktor Chernomyrdin şi Nikolay Tsvyk.
1993-1997: privatizarea
După ce noul preşedinte rus Boris Yeltsin a fost instaurat, l-a numit pe Chernomyrdin in funcţia de prim-ministru şi, ca şi consecinta, in decembrie 1992, influenţa politică a Gazprom a crescut semnificativ. La 26 ianuarie 1993, Rem Viakhirev a devenit preşedinte al camerei de directori şi a Comitetului de Management.
Având în vedere că noul guvern, a fost angajat în reforma economică, companiile componente Gazprom au început să fie privatizate, iar aceasta a devenit o societate pe acţiuni în conformitate cu Decretul Preşedintelui Federaţiei Ruse din 5 noiembrie 1992 şi a Rezoluţiei Consiliului de Miniştri al Federaţiei Ruse din 17 februarie 1993.
1998-2000: scandaluri
În 1998 Chernomyrdin a fost concediat de la poziţia de prim-ministru al Rusiei de către Preşedintele Boris Yeltsin. În acelaşi timp, guvernul rus a revendicat brusc datorii in valoare miliarde de Ruble provenind din taxe din activitatea Gazpromu-ului pană acum. Când statul a început să confişte bunurile Gazpromului, compania şi-a plătit datoriile înregistrând pierderi pentru prima data. Motivele sunt neclare şi au fost explicate, fie de către o îmbătrânire de reţea de conducte de transport, de corupţie, sau pre-existente pierderi din cauza apariţiei unei mai mari transparenţe a politicilor contabile.
La sfârşitul anilor 1990, Gazprom a efectuat tranzacţii nelegitime cu Trading Company Itera şi Purgaz, prin care se presupune ca s-au sustras venituri de către membrii companiilor precum şi ale rudelor acestora.
2001-2003: ani de reformă
Fostul presedinte rus Vladimir Putin a încercat sa implementeze dealungul anilor reforme în conducerea societăţii datorită scandalurilor si corupţiei apărute.
Pe 30 mai 2001, Consiliul de Directori îl înlocuieşte pe Rem Vyakhirev, al cărui contract a expirat, cu Alexei Miller, ca noul CEO pentru a ghida reformele; Rem Viakhirev a fost mutat la funcţia de preşedinte al Consiliului de administraţie la 8-a întâlnire a actionarilor pe 29 iunie 2001, înlocuindu-l temporar Dimitry Medvedev, care a devenit adjunctul său.
Până în 2004, guvernul rus a deţinut 38.37 % din acţiunile companiei, şi a avut o majoritate în contul societăţii Consiliul de Directori. Gazprom asigură 25 la sută din toate veniturile fiscale ruseşti şi reprezintă circa 8% din PIB-ul Rusiei.
În 2004, Putin a anunţat că Gazprom va fuziona cu, compania naţionala de petrol Rosneft, acest lucru ducând la restricţionarea achiziţionării de acţiuni privind Gazprom de către companiile străine şi la o creştere a acţiunilor deţinute de către stat pân la un nivel de conducere .
Cu toate acestea Gazprom a eşuat atât în încercarea de a deţine Rosneft cât şi în încercarea de a cumpăra activul de bază al Yukos, însă statul şi-a majorat volumul de acţiuni de peste 50% ducând la dreptul de decizie asupra Gazprom-ului.
Capacitatea Rusiei de a produce şi transporta gaze şi petrol destinate pentru export este limitată. Infrastructurile existente se degradează. Intreţinerea lor este costisitoare. Zacămintele de gaze mai vechi, exploatate încă din perioada sovietică, sunt pe cale de epuizare. Producţia celor mai mari exploatări ale Gazprom a scăzut cu 20% în ultimii 7 ani. Descoperirea unor câmpuri noi şi mai ales conectarea lor la reţeaua de distribuţie necesită timp, investiţii masive şi tehnologie specială pentru lucrări în condiţii climaterice defavorabile.
Pentru a-şi onora obligaţiile contractuale faţă de consumatorii europeni, Gazprom se bazează pe reexportarea gazelor importate din ţările din Asia Centrală. Fără acces la gazele cumpărate la preţuri reduse din Turkmenistan şi Kazahstan, Rusia nu ar putea furniza gazele necesare pentru conductă nordică europeană şi pentru extensia conductei Blue Stream în Europa Centrală. Moscova se opune cu înverşunare tendinţelor de emancipare a statelor CSI din Asia Centrală, care ar putea începe să exporte hidrocarburi în Occident fără intermediul Rusiei.
Europa a început deja să ia în calcul variante de reducere a dependenţei de gazul rusesc, iar măsurile - rămase pînă acum la nivelul voinţei politice - inclus: interconectarea reţelelor de transport la nivelul tuturor ţărilor UE, construirea de noi conducte care să lege Europa occidentală de Norvegia, construirea de noi terminale GPL.
Uniunea Europeană importă din Rusia 20% din petrol şi 30% din gazul consumat. Pentru următorii 15 ani, UE va rămâne energetic dependentă de Rusia. Eforturile autorităţilor de la Bruxelles de a diminua această dependentă au fost anemice. Diversificarea furnizorilor de hidrocarburi şi a traseelor de transport rămâne prioritară pentru UE. Culoarul de transport din bazinul Marii Caspice prin Azerbaidjan si Georgia, necontrolat de Rusia, a devenit deosebit de important pentru livrarea de gaze şi petrol spre Europa. Agresivitatea monopolistă şi şantajul energetic al Moscovei asupra ţărilor consumatoare au contribuit la tensionarea
relaţiilor ruso-europene.
Statele Uniunii Europene din Europa Est-Centrală au fost revoltate de negocierile secrete dintre fostul cancelar german Gerhard Schroeder şi Putin prin care au decis să creeze conducta nord-europeană pe fundul Mării Baltice, direct din Rusia spre Germania, evitând tranzitul prin Ţările Baltice şi Polonia. Parteneriatul UE-Rusia, cu data de expirare în 2007, nu a putut fi reînnoit din cauza vetoului polonez.
Rusia recunoaşte că Uniunea Europeană este o mare putere economică. În acelaşi timp, consideră că Uniunea Europeană este o entitate fragmentată, cu o pondere politică derizorie. În consecinţă, tratând separat cu statele membre, îşi permite să dezbine, acţionând, arogant şi intransigent. În cele din urmă, atitudinea sfidătoare a Moscovei ar putea determina Uniunea Europeană să adopte o politică unitară, coerentă şi asertivă faţă de Rusia.
Pentru analiştii din domeniul energiei, Uniunea Europeană trebuie să sgîndească întâi la măsuri alternative la gazul rusesc şi abia apoi să se teamă de preconizatul OPEC al gazelor. Pentru Uniunea Europeană, problema acestui ipotetic cartel se referă în special la măsura în care această organizaţie ar întări poziţiile de negociere a doi mari exportatori, Rusia şi Algeria. Acţiunile unor ţări ca Iranul sau Venezuela sunt mai puţin relevante pentru UE.
(va urma)
